This is goodbye

N-am crezut vreo clipa ca am sa ma intorc aici. 

Am ajuns la concluzia ca nu stiu sa scriu atunci cand sunt fericita. Oamenii fericiti imi par toti la fel. Cine sa ma mai inteleaga?

Inainte, nu imi concepeam viata fara scris.Bun, prost, mult sau putin, cu diacritice sau fara, asta era modul meu de a-mi linge ranile, de a ma elibera de presiunea gandurilor mele, de a face fata tututor sentimentelor care imi dadeau tarcoale constant.

Acum, presiunea nu ma exista, ranile mele s-au cicatrizat si de cele mai multe ori uit ca sunt acolo. As putea sa scriu constant despre motivul fericirii mele, despre cum viata mea a incetat sa fie complicata, dar prefer sa fiu egoista. Nu simt nevoia sa impartasesc asta cu alti oameni, n-am vrut sa obtin gelozia gratuita a multora, mai ales cand mi-am pus intrebarea daca si altii sunt la fel de fericiti ca si noi doi. 

Daca mai aveam cumva unfinished business cu trecutul..totul se incheie aici.

Au revoir!

Trust me, I am a Law student

Nu știu cum sunt alții, dar 10 vieți dacă aș avea, de tot atâtea ori aș alege Facultatea de Drept. Atât de mult îmi place.

albastru infinit

       

azi nu ninge, nu e frig. mâine nu am examen la civil.

nu. 

sunt la mare și tot ce văd e albastru. albastru infinit.

All bad things come to an end

Nu am înțeles la vremea respectivă ce mi se întâmpla și mai ales de ce. De ce mie? M-a răscolit mult și bine întrebarea asta tocmai pentru că nu reușeam să înțeleg cum anumiți oameni, dintre cei mai importanți în viața ta, se pot schimba așa de ușor, cum te pot răni fără încetare. Chiar și așa, un lucru îmi era clar: lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel.

Și asa a fost.

Dar ăsta nu e neaparat un lucru rău. Ba dimpotrivă. Am înțeles ca unii oameni trebuie sa plece din viața ta ca să le faci loc altora noi, că oamenii se schimbă constant, dar asta nu garantează o schimbare în aceeași direcție. 

Am trecut cu brio peste perioada pe care o descriu mereu ca fiind deopotrivă cea mai bună și cea mai îngrozitoare și acum mă bucur de cele mai bune momente din viața mea. Sunt rare zilele în care mai sunt tristă acum și, chiar și atunci, sunt oameni care știu imediat să mă facă să zâmbesc.

What goes around, comes around

30 septembrie: 

Nu mi-a stat niciodată capul la răzbunare: poate pentru că sunt prea leneșă ca să depun vreun efort pentru persoane pe care nu le plac, poate pentru ca încerc sa las totul în grija karmei, poate pentru că știu că nu are niciun sens. Toate de mai sus sau poate niciuna.

Răzbunarea necesită timp și o minte diabolică. Timpul e ăla care îmi lipsește mie. Timp de dat de pomană unor oameni care nu merită nici măcar să mă gândesc la ei nu am de dat. Am destul timp să mă bucur de ultimele zile de vacanță, să mă plimb și să mă distrez cu prietenii mei, iar lista poate continua. Pentru tot ceea ce mă face și mai fericită și/sau mai zen decât sunt acum există întotdeauna timp.

Mama m-a crescut frumos: știu să lupt pentru ceea ce vreau, obținând mai devreme sau mai târziu exact ceea ce am nevoie și știu că e o pierdere de timp să te răzbuni. De cele mai multe ori, nu faci decât să ții aprinsă în tine o ranchiună care nu te lasă să mergi mai departe, să te bucuri de viața ta și de oamenii din ea. De ținut vreo ranchiună nici nu se pune problema: sunt zen. Sunt atât de zen încât nu îmi pasă decât de propria-mi ființă și de oamenii din ea, nu am timp să contemplez fantomele trecutului care m-au trădat ca Iuda. Hmm.. Aș putea spune că e chiar creștinesc din partea mea să nu mă gândesc la răzbunare.

Știi ce e amuzant? În procesul meu de a ocoli răzbunarea căutând liniștea si zen-ul din mine, tocmai m-am răzbunat. Fără să vreau. Fără intenție, fără premeditare.