30 septembrie:
Nu mi-a stat niciodată capul la răzbunare: poate pentru că sunt prea leneșă ca să depun vreun efort pentru persoane pe care nu le plac, poate pentru ca încerc sa las totul în grija karmei, poate pentru că știu că nu are niciun sens. Toate de mai sus sau poate niciuna.
Răzbunarea necesită timp și o minte diabolică. Timpul e ăla care îmi lipsește mie. Timp de dat de pomană unor oameni care nu merită nici măcar să mă gândesc la ei nu am de dat. Am destul timp să mă bucur de ultimele zile de vacanță, să mă plimb și să mă distrez cu prietenii mei, iar lista poate continua. Pentru tot ceea ce mă face și mai fericită și/sau mai zen decât sunt acum există întotdeauna timp.
Mama m-a crescut frumos: știu să lupt pentru ceea ce vreau, obținând mai devreme sau mai târziu exact ceea ce am nevoie și știu că e o pierdere de timp să te răzbuni. De cele mai multe ori, nu faci decât să ții aprinsă în tine o ranchiună care nu te lasă să mergi mai departe, să te bucuri de viața ta și de oamenii din ea. De ținut vreo ranchiună nici nu se pune problema: sunt zen. Sunt atât de zen încât nu îmi pasă decât de propria-mi ființă și de oamenii din ea, nu am timp să contemplez fantomele trecutului care m-au trădat ca Iuda. Hmm.. Aș putea spune că e chiar creștinesc din partea mea să nu mă gândesc la răzbunare.
Știi ce e amuzant? În procesul meu de a ocoli răzbunarea căutând liniștea si zen-ul din mine, tocmai m-am răzbunat. Fără să vreau. Fără intenție, fără premeditare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu