Am avut o zi proasta.

Sunt destul de sigura ca ziua mea proasta s-a datorat faptului ca imi statea prost parul.Prost e putin spun.Are si el zile in care nu pot sa il sufar, in care imi vine sa bag foarfeca in el si sa il tund scurt.Da, sigur din cauza lui..M-am trezit la 7 fara 10(m-a trezit Gabs, de fapt) si la 7.05 eram in statia de autobuz, moarte de somn.
Am urat din tot sufletul ca tocmai astazi se gasise sa stea aiurea..4 ore de seminar de TGD, care nu au fost imposibile, ba chiar mi-au placut.

Stiu, am zis ca am avut o zi proasta, dar nu la facultate.Intre zidurile facultatii, nimic din lumea exterioara nu ma afecteaza: nu imi pasa ca nu merge wi-fi-ul, ca nu am credit sa dau mesaje, ca nimeni nu imi da mesaje.Problemele mele raman pe peron la Eroilor.Nu le iau cu mine in facultate..nici nu as avea timp sa ma gandesc la ele.Sunt atenta si concentrata..

Cand plec de acolo, lucrurile se schimba..Gandurile, nemultumirile, frustrarile mele ma asteapta nerabdatoare la linia 3 si nu am cum sa scap de ele..

da, m-am decis. Il tund scurt..bine, nu chiar foarte scurt..dar mai scurt. poate scurtez si din gandurile care nu imi dau pace lately.

Let me fall even if I hit the ground.

"Visele devin intotdeauna realitate" ti se spune adesea: in filme, reclame, carti, in imaginile de pe weheartit,oriunde te uiti gasesti ceva care iti spune in mod moralizator sa nu te dai batut pentru ca visul tau se va implini..doar asa..fara " pentru ca"..si daca visele tale se incapataneaza sa nu devina realitate oricat de mult ai muncit tu pentru asta, tu ar trebui sa continui sa speri ca prostul in fiecare zi ca ceva se va schimba? ca vei trai ziua aia in care sa te simti pe deplin fericit pentru ca ce ti-ai dorit tu a luat o forma reala si se afla fix in fata ochiilor tai?
Am ajuns in punctul in care cred ca totul este cam de cacat, ideile moralizatoare pentru care eu ar trebui sa mor incercand sa le urmez sunt de cacat..
Oricat as incerca sa nu las lucrurile din jurul meu sa ma afecteze,nu mai reusesc. Ceva mereu se strecoara in mintea mea si ma face sa devin agitata, nemultumita, furioasa pe mine si pe restul de' simt nevoia de cele mai multe ori sa musc din ceva, ca poate-poate o sa reusesc sa imi revin, sa imi pun zambetul din nou pe buze, sa imi readuc cheful in vizita prin viata...

Fiecare iluzie spulberata doare, fiecare vis ce sta la coada doare..atat de tare incat nu pot sa fac decat sa ma intreb: pana cand? Pana cand voi reusi sa ma mentin pe linia de plutire? cand anume voi renunta?

Parade of excuses

Nu vreau ca lumea sa aiba asteptari de la mine.

Sincera sa fiu, nu imi pasa sa ma ridic la nivelul asteptarilor cuiva.De cele mai multe ori acel cineva nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor mele and it sucks either way. Stateam si ma gandeam zilele trecute la viitor si mi-am dat seama ca eu am ceva asteptari de la el.Niste asteptari destul de mari, de fapt. Si nu doar de la viitor, ci si de la mine.

Dar care este raul cel mai mare: sa ai asteptari si sa fii dezamagit sau sa te multumesti cu orice?

Ma mai gandesc la raspuns. Ideea este ca nu pot sa nu ma intreb daca eu sunt exact ceea ce si-a imaginat mama ca voi fi?Oare ea se intreaba daca este ceea ce eu mi-am dorit?

Regula e simpla: nu ai asteptari, nu esti dezamagit. Dar intrebarea mea persista.sunt eu cine si-a dorit mama sa fiu?Sunteti voi exact ceea ce si-au dorit parintii vostri? Uite, dupa ce am pus intrebarea asta, imi dau seama ca e inutila.. Mama nu asa cum vroiam, tatal meu cu atat mai putin..Tatal meu. Ce ciudat suna..

Nici eu nu mai stiu care a fost scopul acestei postarii.Stiu doar ca am inceput sa pun intrebari pentru care nu am raspunsuri sau/si nu vreau sa le gasesc.

Ca si concluzie,am sa spun ca suntem fiinte diferite. Ceea ce asteptam noi de la altii spune totul despre noi, nu despre cei de la care asteptam..daca nu este totul cum ne-am fi dorit noi, nu inseamna ca situatia nu reprezinta o alternativa. Cum zicea un mare geniu:YOU CAN'T ALWAYS GET WHAT YOU WANT! ( asta fiind House, in caz ca nu v-ati prins!)