We are done.

Apreciez cel mai mult loialitatea la un om.Ea se dovedeşte cu timpul şi este pusă la încercare în momentele critice din viaţă. Da, loialitatea contează cel mai mult pentru mine. Nu prea au importanţă alte lucruri atunci când ai o legătură atât de strânsă cu un om încât vă înţelegeţi din priviri, atunci când ai siguranţa că indiferent de ce se va întâmpla, vă aveţi unul pe altul, atât în momentele rele din viaţă, cât şi atunci când lucruri bune se întâmplă pentru voi.

 De câte ori am fost loială până la capăt unor oameni care nu îmi împărtăşeau sentimentul? Vorba maneliştilor.. fără număr. Asta m-a lăsat cu un oarecare gust amar cu privire la loialitate şi încredere nemărginită. Am ales oamenii greşiţi, dar asta este.Învăţăm şi mergem mai departe.

Sunt puţine lucruri pe care nu le-aş face pentru o persoană la care ţin, foarte puţine. Sunt loială, atât de loială încât câteodată nici nu mă mai gândesc la propria-mi persoană. Loialitatea cere loialitate, cere reciprocitate. Şi nu o primeam. Pas cu pas, dezamăgire după dezamăgire şi totuşi, loialitatea era cea care mă împiedica să plec. Asta până când se umple paharul şi nu mai am de gând să suport situaţia în care mă aflu nicio secundă în plus. Plec fără să mă uit în spate.În definitiv, eu sunt propriul meu dumnezeu şi nu joc decât după regulile mele.

E trist că unii nu apreciază ceea ce au la momentul potrivit. Şi mai trist pentru ei este că rămân singuri, chiar dacă sunt înconjuraţi de alte persoane. Să găseşti din nou o persoană care să îţi fie fidelă no matter what, in sickness and health..e greu, dar nu pot decât să le urez succes! Haha!

Constatari

Am spus ca nu am nevoie de alte Complicatii in viata mea, ca am destule. E adevarat. Am. Dar asta pentru ca asa aleg eu. Imi place Complicatul. Complicatul nu e niciodata plictisitor, mereu se iveste alta poveste, alta solutie. Normalul e pentru oamenii plictisitori si banali.

Complicatul e intrigant, e palpitant pentru ca niciodata nu stii ce te asteapta dupa colt. Nu stii niciodata ce urmeaza, nu stii care va fi urmatoarea miscare a celuilalt.
Traiesc pentru Complicat, dar in acelasi timp il urasc si reneg cu toata fiinta mea.O viata plina de complicatii e epuizanta, te seaca de energie. Esti intr-un joc continuu cu tine insuti si incerci sa  castigi. Nu asta e solutia avand in vedere faptul ca trebuie sa existe o parte din tine care sa fie invinsa. Pusa la pamant. Ucisa.

O sa ma satur oare intr-o zi de Complicat? O sa spun stop torturii? O sa renunt sa spun chestii pe care nu ar trebui sa le spun pentru ca nu fac decat sa ii invit si pe altii in jocul meu? Ii hranesc cu iluzii si sperante. Le promit ceva, dar eu nu am niciun control asupra acelui "ceva". Am pierdut controlul? Da? Cand anume? Nu, nu are cum. E imposibil.

M-am abatut de la subiect. Fac asta in ultima vreme. Las periute de dinti in urma mea, spun chestii cu doua sau mai multe straturi. Ma hranesc cu Complicat. Traiesc pentru el. I should stop. Nu imi aduce nicio fericire. I have to stop talking about this nonsens, about this stupid concept called happiness. Fericirea e pentru oameni normali care nu viseaza sa aspire la mai mult. Fericirea absoluta nu exista, exista complicat si exista fericire. Se intrepatrund cateodata, dar doar pentru scurt timp.
Trebuie sa iti arate cineva constant ce pierzi daca stai sa te joci de-a Complicatul, nu?

Ps: sunt confuza and out of control, aparent.

Figure it out

Invatatul tarziu in noapte imi aduce aminte de vara.. de saptamanile pe care le-am petrecut inconjurata de carti si muzica..As putea face chiar greseala de a spune ca nimic nu s-a schimbat.Dar nu am s-o fac.

Nimic nu mai e la fel: vara a fost inlocuita de toamna, geamurile sunt toate inchise, nu se mai aud greierii ca alta data..In mijlocul acestor schimbari puteam eu sa raman la fel? Bineinteles ca nu..ma schimb in fiecare zi fara sa realizez. Ma schimb cu fiecare secunda ce trece si nu pot sa fac nimic sa opresc asta..Si pana la urma de ce as face-o?E ceva normal sa se schimbe in mine lucruri mici astfel incat sa devin cine trebuie sa fiu.Schimbarea nu este radicala, dar lucrurile mici sunt cele care fac diferenta..Doar nu se spune degeaba : The devil is in the details.

Alex spune lucruri traznite.

Toti prietenii mei stiu ca sunt antisociala, tocmai de asta sunt atat de putini..Nu spun intotdeauna lucrurile potrivite, asa ca astazi m-am trezit spunandu-i unei colege ca eu nu am venit la facultate sa imi fac prieteni.Pur si simplu.Am zis-o.Nu stiu exact daca am speriat-o sau nu, daca a plecat acasa crezand ca sunt nebuna(desi ar fi pe drumul cel bun), dar asta e adevarul. Nu tin neaparat sa imi fac prieteni la facultate.


Vorbesc cu oamenii, discut chestii, dar e greu sa o iei de la inceput si sa le spui: Buna, eu sunt Alex, mie imi place sa fac x, urasc y si z.Bine ai venit la mine in viata!

Vreau oameni care ma cunosc deja, oameni care au descoperit deja ce imi place si ce nu, ce ma scoate din sarite si ce ador.Vreau oameni care sa stie exact la ce ma gandesc dupa zambetul cretin de pe fata mea sau dupa privire.

Asadar, nu intentionez sa formez prietenii de lunga durata asta pentru ca am deja oameni care ma cunosc si pe care ii cunosc, care ma suporta si pe care ii suport.Oameni in care am incredere si oameni pe care ii iubesc.Prieteni.Jumate din ei se afla pe celalalt mal al Dâmboviței, iar restul sunt ceva mai departe, dar nu la capatul lumii.

 Asta nu inseamna ca nu sunt dispusa sa las un om nou sa intre in viata mea, dar e greu sa gasesti persoane cu care sa fii pe aceeasi lungime de unda.. 

"Fuck this shit" o'clock

Am fost astazi la intalnirea bobocilor de la Drept si mi-am dat seama de doua lucruri foarte importante.

Prima chestie(de asemenea, cea mai importanta) este legata de faptul ca am realizat cat de dor imi va fi de Alina la facultate.Stateam si povesteam astazi cu diversi oameni si faceam ce faceam si aduceam vorba despre fiinta cu care am trecut prin liceu.Cum s-o iau de la capat?In plus, nu vreau sa gasesc pe altcineva.Nu vreau sa gasesc o fiinta cu care sa trec prin facultate.De alti prieteni nu am nevoie, ca am destui.

In plus, mi-am dat seama ca noi, oamenii, ne judecam mult.Etichetam oamenii in functie de cum se imbraca, cum vorbesc, ce muzica asculta, cum se comporta in public.Si e normal pana la urma. Prima impresie conteaza.Chiar foarte mult.

Dar procesul asta de a judeca oamenii nu se opreste aici.Fie ca ne cunoastem de 10 ani, fie ca ne stim de 2 ore, ne judecam in continuare.Adevarul este ca nu imi pasa de ceea ce spun oamenii cu privire la prieteniile mele cu diversi oameni.Nu imi pasa cum se vad relatiile mele cu prietenii mei din exterior.Nu imi pasa daca oamenii ma percep drept nemernica, rea, duplicitara.La urma urmelor, daca mi-ar pasa de ceea ce gandesc oamenii despre mine si oamenii din viata mea,nu as mai iesi din casa.

In alta ordine de idei, m-am distrat la intalnirea bobocilor.Am ras un pic cu Cosmin, am revazut-o pe Dana dupa 4 ani si am vorbit cu Ioze mult.Abia astept sa incep facultatea!Law school, here I come!

Let me fall even if I hit the ground.

"Visele devin intotdeauna realitate" ti se spune adesea: in filme, reclame, carti, in imaginile de pe weheartit,oriunde te uiti gasesti ceva care iti spune in mod moralizator sa nu te dai batut pentru ca visul tau se va implini..doar asa..fara " pentru ca"..si daca visele tale se incapataneaza sa nu devina realitate oricat de mult ai muncit tu pentru asta, tu ar trebui sa continui sa speri ca prostul in fiecare zi ca ceva se va schimba? ca vei trai ziua aia in care sa te simti pe deplin fericit pentru ca ce ti-ai dorit tu a luat o forma reala si se afla fix in fata ochiilor tai?
Am ajuns in punctul in care cred ca totul este cam de cacat, ideile moralizatoare pentru care eu ar trebui sa mor incercand sa le urmez sunt de cacat..
Oricat as incerca sa nu las lucrurile din jurul meu sa ma afecteze,nu mai reusesc. Ceva mereu se strecoara in mintea mea si ma face sa devin agitata, nemultumita, furioasa pe mine si pe restul de' simt nevoia de cele mai multe ori sa musc din ceva, ca poate-poate o sa reusesc sa imi revin, sa imi pun zambetul din nou pe buze, sa imi readuc cheful in vizita prin viata...

Fiecare iluzie spulberata doare, fiecare vis ce sta la coada doare..atat de tare incat nu pot sa fac decat sa ma intreb: pana cand? Pana cand voi reusi sa ma mentin pe linia de plutire? cand anume voi renunta?

The "Call"

Desi imi propusesem sa ajung mai devreme la facultate pentru inscriere, bineinteles ca am ajuns cu 15 minute inainte sa se termine programul de inscrieri pe ziua de azi.Eram atat de grabita incat nici nu am realizat ce tocmai facusem: intrasem deja pe domeniul facultatii.Da, poate sunt nebuna, dar de fiecare data cand am mers sa ma holbez la cladire, nu am intrat nici macar in curte.Imi propusesem sa astept pana cand ma duc la inscriere...sa pastrez magia.

Cand am ajuns la scarile de la intrare, mi-am dat seama ca singurul cuvant capabil sa descrie cladirea si locul si emotiile mele este : overwhelming.Deci magia minunatului loc era inca intacta.Ma simteam cu adevarat coplesita, dar intr-un sens bun.Eram coplesita de un amestec intre magia pastrata de mine, istoria si maretia cladirii, dorintele de viitor, iluziile, asteptarile si temerile mele cele mai mari.

Studentii care m-am ajutat au fost incredibili de draguti si mi-au povestit cate ceva de atmosfera locului.In timp ce completam fisa de inscriere,o voce mi-a soptit in cap:" Esti unde trebuie" Daca avusesem vreo indoiala pana atunci, s-a spulberat in acea secunda.Da, acolo vreau sa fiu, acolo vreau sa invat,acolo nu m-am simtit ca nuca-n perete.

Am facut alegerea buna..si stiu ca sunt o norocoasa pentru ca stiu ce imi doresc si pentru ca am simtit atunci cand am pasit in amfiteatru ca acolo trebuie sa fiu.

PS: textul asta a fost scris in metrou, in drum spre casa.Pustiul care statea pe scaunul de langa mine a citit tot ce scriam..Could you mind your own business, please?